Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a pus pe un munte de fericire, i-a așezat pe creștet diadema frumuseții Sale și i-a dat o singură poruncă – să asculte de El. Ascultarea de Dumnezeu însemna ca omul să se identifice cu Creatorul. Însă omul și-a folosit libertatea pentru a ieși de sub Ochiul lui Dumnezeu, de sub Mâna protectoare a lui Dumnezeu, de sub influența creatoare a lui Dumnezeu, de sub spiritul dătător de viață a lui Dumnezeu și s-a expus celui mai mare pericol. În loc să pășească cu Dumnezeu spre Dumnezeu, omul și-a folosit libertatea fugind de fericirea cu Dumnezeu, preferând plăcerea și durerea.
Astfel și-a luat viața în propriile mâini, risipind-o pe lucruri inutile, apropiindu-se cu ea din ce în ce mai mult de mormânt, de ceea ce trece, de ceea ce se consumă. Aceasta este plăcerea otrăvită de moarte din care gustă copiii lui Adam, până la sfârșitul lumii. Durerea despărțirii omului de Dumnezeu a generat consecințe grave, deoarece primii oameni au primit totul și au dat totul pe nimic.
Ce efecte a avut păcatul neascultării, pedepsit de Dumnezeu prin alungarea omului din Rai?
În macrounivers s-a produs un adevărat cataclism:,,Soarele razele și-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat; munții s-au înfricoșat; dealurile s-au cutremurat când s-a închis Raiul” (Triod). Și peste toți și peste toate a persistat și persistă până în zilele noastre această întrebare existențială: unde ești omule?
Dumnezeu ne strigă și ne întreabă și azi: Unde ești? Ce ai făcut cu viața ta? Ce-ai făcut cu rostul tău? De ce trăiești? Pentru ce exiști? Ce cauți pe acest pământ? Ești împăcat cu tine însuți? Ți-ai găsit liniștea? Ți-ai atins ținta? Ai aflat calea? Ți-ai găsit răspunsurile la întrebări?
În microunivers, omul pierzând cel mai important dar al dumnezeirii – Raiul, adică tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, din acel moment, rațiunea omului s-a întunecat, voința a slăbit și sentimentul s-a pervertit, iar în trupul omului s-a instalat suferința, boala, bătrânețea și moartea.
Iată care a fost starea imediată a omului după cădere:
Omul s-a simțit gol, adică deposedat de harul lui Dumnezeu. Neascultarea de Creator produce în sufletul omenesc un gol imens de har și putere. Din acel moment, omul nu mai are ca prioritate umplerea trupului de dumnezeire. Trupul în stare păcătoasă și dezbrăcat de haina lui Dumnezeu este ispitit și atras numai de lume și de plăcerile trupești și mai puțin sau chiar deloc de cele dumnezeiești.
A simțit rușine, dar nu rușinea firească, de păcat, ci de Dumnezeu. Oamenii nu se rușinează când săvârșesc păcatul, ci se rușinează când trebuie să-l recunoască și să-l îndrepte.
Frica este așteptarea răului, este expresia stării de vinovăție, expresia stării de păcat. Sufletul curat de copil nu cunoaște frica, fiindcă nu știe ce este păcatul.
S-a ascuns: Oamenii când săvârșesc răul, doresc să fie necunoscuți, să acționeze din umbră, să se ascundă de ochii lumii fără să le fie frică de Ochiul Atoatevăzător și veșnic deschis, al dumnezeirii.
Dreptatea lui Dumnezeu îi alunga pe oameni din Rai, însă iubirea care este ființa lui Dumnezeu, le deschidea porțile speranței Raiului. Cu alte cuvinte, la porțile disperării, începutul speranței sau Protoevanghelia, adică posibilitatea ca prin Iisus Hristos, fiecare om să poată candida la veșnicie, ceea ce numim Mântuirea obiectivă. Dacă Raiul, adică veșnicia fericită cu Dumnezeu, a fost dat primilor oameni ca dar, după păcatul neascultării, veșnicia poate fi câștigată numai prin luptă, ca expresie a credinței în Dumnezeu și a sacrificiului personal, ceea ce este Mântuirea subiectivă.
Dumnezeu a dat toată libertatea, decizia și puterea omului. Cum ne așezăm la Masa Vieții, depinde numai de noi.
Posibilitatea de-a ne recâștiga nemurirea se face prin exercițiul sacrificiului personal. Postul este unul dintre elementele acestui exercițiu spiritual.
Ce trebuie să fie postul pentru noi? Postul este bătălia noastră spirituală în numele lui Hristos, o luptă a binelui împotriva răului, o dorință de-a nu mai coabita cu ceea ce moare, ci cu ceea ce rămâne permanent la viață. În aceste șapte săptămâni intrați în adâncul sufletului vostru, priviți la rănile care sângerează, uitați-vă la întunericul care vrea să vă cuprindă mintea, să vă ispitească gândurile, să vă robească simțurile și să vă facă trupul inutil și neputincios. Luptați cu tot ceea ce ați lăsat în ființa voastră necurățat, neispășit și nevindecat.
Numai așa vom putea zice în noaptea de Înviere: Hristos a Înviat!
Iar când veți zice acest cuvânt, dacă ați postit cu adevărat, o voce interioară din voi va răspunde: Adevărat a Înviat! Dacă vocea aceea interioară nu va zice nimic, va fi mută și urechile sufletului n-o vor auzi, înseamnă că Hristos a Înviat, ca de alte dăți, fără ca noi să avem sufletul curățit spre a-I primi Lumina.
Prin postul cel adevărat, Dumnezeu așterne liniștea nesfârșitului peste noi. Dacă-I vom da nemurirea credinței noastre, sufletul nostru va rămâne nemuritor.
Dorim tuturor sufletelor călătoare spre Hristos, credință neșovăielnică, spre a urca prin intermediul acestui post la bucuria și lumina nesfârșită a Învierii.
Autor, Pr. Dr. Ioan Gheorghe Retegan