Dumnezeu, atunci când l-a creat pe om, i-a dat în mâna lui dreaptă inelul legitimității Sale, l-a îmbrăcat în haina bătută în diamantul iubirii Sale și I-a zis: vino cu ele la Mine! Dar omul, văzându-se îmbrăcat atât de frumos, a întors spatele iubirii lui Dumnezeu, fugind în lume, o lume apăsătoare, o lume depărtată, lumea păcatului, care este și lumea morții, lumea disconfortului moral, a descompunerii și a degradării ființei omenești la minte, la suflet și la trup.
De atunci, omul bâjbâie în lume, iar Dumnezeu îl caută și-l strigă necontenit: unde ești, copilul Meu? Vino la Mine! Brațele Mele rămân de-a pururi deschise pentru tine, ca tu să știi, să înțelegi și să simți iubirea Mea. Doar atât îți trebuie, curajul recunoașterii, să ai curaj și să înțelegi că lumea păcatului nu este lumea ta, ci lumea neputințelor tale, lumea înstrăinării tale, lumea risipirii tale. Întoarce-te la Mine!
Ce-a făcut omul atunci? În primul rând ce fac oamenii din lume: și-a risipit toată avuția, viața, energia și existența pe lucruri străine lui, care nu erau necesare și care nu-l pot ajuta atunci când va fi să moară. Această risipă a darurilor l-a făcut pe om să se simtă din ce în ce mai gol, vlăguit, străin și nefericit, lucru reliefat prin cuvintele: ,,a-nceput să ducă lipsă.”
Lumea pământească, fără Dumnezeu, înșală, trădează, nu satură sufletul, este iluzorie, îți fură și îngroapă existența și sufletul, dacă o lași să te stăpânească. Într-un târziu te va așeza pe fundul gropii, unde vei simți doar singurătatea, neputința, întunericul și pustiul din tine. Nimicnicia la care ți-ai redus ființa nu va mai fi capabilă să distingă și să vadă drumul spre iubirea lui Dumnezeu.
Dar în mintea și conștiința omului se produce declicul: ,,și-a venit în fire”, s-a trezit, s-a dezmeticit, a conștientizat drumul greșit, că a risipit darurile lui Dumnezeu puse în el. Trezirea la realitate reprezintă clipa de aur a întoarcerii la Dumnezeu, exprimată prin cuvintele: ,,scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu”.
Ce bine și ce fericire poate avea acel suflet, în care se naște cât mai timpuriu, sentimentul că viața trăită fără Dumnezeu este doar o sumă de ani risipiți pe nimic.
Ce bine și ce fericire are acel suflet care înțelege că în Dumnezeu este iubire, nemurire și nedespărțire, că ,,în El înviem, ne mișcăm și suntem”.
Pentru a opri risipa vieții trebuie să nu uităm niciodată că omul este acasă doar la Dumnezeu, doar când îl are și-L recunoaște prin propriile sale fapte, pe Creator. Altfel, aici pe pământ, omul fugind de Dumnezeu, se supune riscului de a-și pierde sufletul, risipindu-l în lucrurile din lume, pe care le-a considerat acasă, iar atunci când va pleca cu adevărat Acasă, la acea casă nefăcută de mână omenească din cer și va vrea să-și ducă sufletul cu el, va simți că l-a pierdut, adică s-a prelins ca apa prin crăpăturile pământului, fără însă a uda pământul.
Dragostea lui Dumnezeu este nesfârșită. Chiar și din adâncul prăpastiei din noi, Dumnezeu dorește să ieșim și să-I simțim iubirea. Dragostea lui Dumnezeu ne așteaptă pe toți Acasă. De aceea, ,,mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu”. Oricât de păcătoși am fi, Dumnezeu ne caută și ne strigă: ,,copilul Meu, unde ești?”
Așadar, să nu lăsăm ca ceasul întoarcerii noastre să fie prea târziu, când puterile sufletești și trupești sunt epuizate și când frica și groaza sfârșitului stinge în suflete lumina călăuzitoare spre lumina Creatorului.
Să nu uităm să spunem sufletului, minții și conștiinței noastre, în fiecare dimineață și seară, cuvintele fiului risipitor, trezit la realitate: ,,scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu!”
Autor, Pr. Dr. Retegan Ioan-Gheorghe
Parohia Ortodoxă Turda Nouă I
www.turdanews.net