Viața este cea mai mare taină din univers și cea mai mare minune. Ea este puterea și darul lui Dumnezeu pus în oameni. A naște, a da viață, este exclusiv voința lui Dumnezeu.
Capacitatea de a procrea, de-a aduce pe lume copii, o avem de la Dumnezeu. El i-a dat omului darul sacru de-a fi fântână a vieții. Omul singur, prin puterile sale, nu poate să nască viața. De aceea, atunci când vine pe lume un copil, trebuie să vedem în el, mesagerul lui Dumnezeu trimis ca să sporească viața lumii.
Ca atare, în ce constă calitatea de a fi părinte? În primul rând, în a-L lăsa pe Dumnezeu ca, prin tine, să aducă viață pe pământ, prin copii. În al doilea rând, de a înțelege rolul esențial și fundamental care aparține părinților, de a ști să-i crească și să-i educe, de-a nu-i lăsa să rătăcească prin lumea aceasta plină de capcane și ispite, fără să-și împlinească rostul. Aceasta este lupta tăcută și strădania de-o viață a părinților, care își asumă cu adevărat calitatea de părinte. Deci, calitatea de părinte nu se moștenește, ci se învață.
Taina părintească – taina mamei
Femeii, nu i-a dat Dumnezeu darul de-a fi preot, însă i-a dat alt dar al preoției, de-a se jertfi prin nașterea și creșterea copiilor. Ea își dă viața și se jertfește, aducând pe lume altă viață. Este ,,preotul neadormit”, care-și dăruiește sufletul, copiilor și casei ei.
,,Mama este cerul copilului, ea este căldura și hrana, apărarea și mângâierea, dulceața și lumina, adâncul și înălțimea, tandrețea și despărțirea. Cosmosul întreg, cu întunericul și lumina, căldura și răcoarea, cu stelele căzătoare și apa de dincolo de stele, se prăbușește pentru o vreme în făptura mamei. Această taină se descoperă în toată splendoarea doar pruncului, acestui ghem de lumină și răsuflare alcătuit vreme de nouă luni din sângele mamei sale, adăpat cu saliva ei, încălzit cu căldura ei, neliniștit de tristețile ei, trezit de așteptarea ei, adormit sub bătăile inimii ei, tresăltând la bucuriile ei.
La împlinirea sorocului, pruncul este aruncat în răcoarea lumii, dar după primele strigăte, mâinile ei îl ridică, părul ei îl acoperă, mireasma ei îl învăluie, laptele îl încredințează, gura îl sărută, pecetluind mărturisirea iubirii. De acum încolo ei sunt mamă și copil, chip al iubirii desăvârșite, legământ nedezlegat, chezășie a vieții, taină prin care Dumnezeu se înfățișează în atotputernicia Sa plină de grijă și iubire.” S. Baștovoi.
Teorema fundamentală a existenței: copilul trăiește din viața mamei, vede cu ochii mamei, vorbește cu limba mamei, simte cu sufletul mamei. De aici se naște o mare și grea întrebare: cum trebuie să trăiască, să se comporte, să arate și să fie o adevărată mamă sau un adevărat tată pentru a crește și a educa cu adevărat pe copiii lor? La această întrebare încercăm să răspundem în continuare.
Toate sunt importante aici pe pământ, și cariera, și serviciul, și viața socială, dar cel mai important fapt și lucru aici pe pământ, este să știi să-ți crești copilul, adică să fii părinte crescător. ,,Spui că-ți iubești copilul? Arată prin educația pe care i-o dai.” Sf. Ioan Gură de Aur
Educația în spirit creștin a imprimat copilului credința în valori, în moralitate, în frică de Dumnezeu și rușine de oameni, în a te gândi întotdeauna dacă faci bine sau rău (a cultiva discernământul). De aceea, educația creștină este superioară, prin conținutul ei moral și profund umanizator, tuturor formelor de educație, deoarece ea are un reper și o țintă supremă și Veșnică, la care trebuie să se raporteze întotdeauna sufletul omenesc – Dumnezeu.
Cine nu i-a oferit copilului pe Dumnezeu nu i-a oferit nimic, fiindcă din ființa lui Dumnezeu izvorăsc toate principiile morale pozitive: credința, nădejdea, dragostea, adevărul, cinstea, demnitatea, respectul, buna cuviință, curăția sufletească, bunătatea, pacea inimii, echilibrul interior, judecata sănătoasă.
Nu există educație fără reguli. Ascultarea și supunerea copilului erau virtuți de căpătâi. Actualmente, ,,performanțele pedagogice” în formarea personalității tinerilor au la bază neascultarea și nesupunerea, în numele tuturor libertăților greșit înțelese și întrebuințate.
Din prea multă iubire pentru copil devenim foarte toleranți și îngăduitori cu copilul, nerealizând că toleranța are o limită, limita bunului simț. ,,Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.” Pilde13,24
Educația copilului se face prin prezență, participare, afectuozitate și exemplu personal. ,,Nu în a procura averi şi mărire pentru copii trebuie să se consume strădaniile părinţilor, ci în a-i învăţa pe aceştia cum să facă binele, cum să câştige adevărata înţelepciune”. Sf. Ioan Gură de Aur.
În regnul animal, femela nu-și părăsește niciodată puiul. Oare părinții, de ce-și părăsesc copiii? Pentru că iubirea părintească a fost înlocuită cu lucruri materiale.
Efortul fiecărui părinte sau educator trebuie să fie acela de a educa un copil putenic, sănătos, cu o rezistență mare în fața răului și a suferinței, care nu poate fi căștigată fără Dumnezeu și fără bunul simț. Când părinții nu sunt un model pentru copii, adesea copiii o să-și îndrepte privirea spre alte modele, fie bune, fie rele.
Când experiențele noastre ne dezamăgesc, când vedem că am investit totul și am primit foarte puțin din partea copiilor, nu deznădăjduiți: ,,Dacă nu poți vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi.”
Așadar, iubiți părinți, nu uitați să fiți părinți!
Autor, Pr. Dr. Retegan Ioan Gheorghe
www.turdanews.net